“Retrofuturism”: cum se (mai) pot construi biserici astăzi?

Augustin Ioan

Biserica este o entitate straniu-familiară, împlântată în miezul comunităţii. Lăcaş al unei religii universale şi pretext de articulare a celei mai elementare unităţi de vecinătate social-viabile (parohia), biserica este în acelaşi timp

α) spaţiu sacru, container a „ceea ce este cu totul diferit” (Otto), aşadar al alterităţii radicale;

β) icoană a zeului şi,

γ) din fundal, ea însăşi intensificator al semnificaţiei icoanelor pictate sau al statuilor, care, plasate într-un anume loc şi într-o anume ierarhie reciprocă a reprezentărilor, face vizibilă “povestea” şi “contractul iconografic” (Jencks) al bisericii.

δ) Este în acelaşi timp spaţiu public (interfaţă între spaţiul public exterior, piaţa sau grădina căreia îi este adosată şi spaţiul public interior, al ecclesiei, al pelerinajului) şi

ε) cel mai privat loc cu putinţă: al rugăciunii din faţa icoanei, când cele ale lumii se şterg şi doar intercesiunea rămâne să lucreze; locul intimităţii cu Dumnezeu.

ζ) Spaţiu al psihodramei publice şi individuale, intensificator al emoţiei;

η) loc al înscenării/ reiterării prin ritual ciclic a faptelor şi personajelor Bibliei;

θ) loc arhival care ţine minte - pentru noi, în locul nostru sau chiar împotriva noastră –, unde ne aducem aminte, prin mărturisire şi, unde suntem de asemenea ţinuţi minte/amintiţi prin pomenire, biserica este toate acestea la un loc şi încă multe; alfa şi omega spaţiului sacru.

Paradoxul – îmbucurător - arhitecturii creştine este acela că, expresie a unei religii teleologice, ea trebuie fie în acelaşi timp arhaică şi viitoare. Recapitularea inspirată a tradiţiei bimilenare este unul dintre scopurile ei; dar, în acelaşi timp, aşteptarea celei de-a doua veniri face din biserică un loc orientat nu doar în sensul propriu, cardinal, al termenului, ci şi în sensul său temporal. Termenul de retro-futurism descrie atunci acel mod de a face arhitectură în care investigarea tradiţiei descoperă în aceasta lucruri suficient de îndepărtate în timp şi de surprinzătoare încât insolitarea să se producă nu în sensul “inventării”, ci al

re-descoperirii. Această arhitectură trebuie să fie în acelaşi timp o perpetuă

recapitulare şi o neostenită

investigare.

Plasarea în contexte contemporane şi rescrierea acestor elemente localizate în propria tradiţie face din reiterare o bună şcoală de compoziţie, iar din arhitectura rezultată – una “veche, nouă”. În acelaşi timp, experimentul îşi are locul său în exact acelaşi teritoriu, al arhitecturii creştine. Aceasta pentru că investigarea celei mai bune adecvări a logos-ului în materia înzidită nu trebuie să înceteze a ne preocupa, în aşteptarea judecăţii celei înfricoşate. Insolitarea este un mijloc de a arage atenţia asupra lucrării logos-ului în lume.

Dacă ne uităm cu atenţie – şi pe repede-înainte – la modul în care s-a schimbat la faţă arhitectura creştină în cele optsprezece milenii de prezenţă triumfală, vom avea dinaintea ochilor paradigma experimentului însăşi. Este aici o perpetuă activitate de adecvare la spaţii existente şi a spaţiilor existente la tiparele în evoluţie ale necesităţilor liturgice; o modelare neîncetată de tipuri strămutate dintr-o geografie şi o cultură într-altele, o neîncetată cercetare a celor mai bune modalităţi de expresie spaţială, ornamentală şi de colaborare cu celelalte arte în vederea mai bunei reprezentări a misterului euharistic şi a simbolisticii creştine. De la bazilică la crucea greacă înscrisă, cu tipurile lor intermediare, este un drum lung de “încercare şi eroare”, de piste abandonate şi de polenizări încrucişate. Un arhitect realmente preocupat de soarta contemporană a arhitecturii creştine trebuie să vadă – deodată! - ambele feţe ale monezii: lucrul cu tradiţia vie (lucrul cu arhetipurile, reiterarea acestora în circumstanţe, tehnici şi materiale contemporane) dar, în acelaşi timp cu experimentul. Biserica este vistiernic unei tradiţii de două ori milenare, în care trebuie să se îmbrace, mereu şi mereu croindu-şi toalete mai potrivite pentru ea, ca mireasă şi, deopotrivă, ca Penelopă. Dar, în acelaşi timp, biserica este orientată către viitor, aşteaptând cu nerăbdare un timp pe care îl ştie “numai Tatăl”. Este şi motivul împodobirii bisericii orientate, în aşteptare. Andrei Pleşu definea, mai bine decât o pot face eu aici, această „viitorime a privirii în trecut” astfel: „noutatea autentică e un sentiment proaspăt al originarului, e reaşezarea liberă în spaţiul tradiţiei.” (Andrei Pleşu, prefaţă la Andrei Scrima: Timpul rugului aprins (Bucureşti:Humanitas, 2000), pag.11).

Retrofuturismul este unul dintre modurile acceptabile de “schimbare la faţă” a arhitecturii religioase, nu în sensul de producere în perpetuitate de imagini insolite, “noi”, pe care le-a introdus ca normă modernismul, ci în sensul investigării propriei tradiţii (i.e. a locului şi geografiei sale, a grupului comunitar, a limbii, a culturii şi, mai cu seamă, a religiei) în vederea reiterării acesteia. Insolitarea - pe care recontextualizarea permanentă a elementelor tradiţiei în circumstanţe geo-culturale, de materiale şi de semnificaţie noi o induce – este, de fapt, chiar modul de schimbare la faţă al arhitecturii dintotdeauna. Aceasta este sursa re-adecvării la contemporaneitate (şi) a discursului architectural “laic”. Căci, refuzând întreaga tradiţie, modernismul însuşi a revizitat arhitectura mediteraneană vernaculară, albă, rectangulară.

Citită astăzi, sintagma “biserici nouă”, care dă şi titlul cărţii tipărite de Petre Antonescu drept urmare a conferinţei pe care a ţinut-o la 1 mai 1942 la Academia Română, sugerează încă un asemenea efect de “noutate” care s-a fanat în timp, dar care păstrează trează ambianţa de prospeţime pe care cartea-album o oferă încă la lectură. Faptul că, având să proiecteze catedrale, Antonescu a mers direct la sursa bizantină, reinterpretând în sensul contemporaneitătăţii sale biserica Sf.Sergiu şi Bachus, de pildă, dovedeşte că – în absenţa modelelor exemplare localizate geographic în proximitatea bisericii de mari dimensiuni care este propusă spre edificare şi pe care aceasta să le celebreze – soluţia este “întoarcerea la origini”. Ştiind că acest lucru nu este posibil în fapt (de unde şi ghilimelele), vom accepta că, prin retrofuturism, revizităm dinspre contemporaneitate tradiţia, cu scopul de a re-propune aceleiaşi contemporaneităţi ceea ce – din motive pe care nu le comentăm aici – aceasta va fi uitat sau va fi ignorând. Punerea în paranteze a episodului post-bizantin şi referinţa directă la Bizanţ făceau posibile, în anii treizeci şi patruzeci, nu numai evitarea faptului istoric că tradiţia locală nu cuprinde precedente citabile de mari dimensiuni, ci şi re-bizantinizarea unei tradiţii care, după 1453, a fost nu rareori îndepărtată de la sursa originară. Re-propus prin filtrul unei alte sintagme, aparţinând poetului Mircea Ivănescu, titlul din 1942 al lui Petre Antonescu ar deveni astăzi – însuşi retrofuturist - “Biserici vechi, nouă”, adică exact dubla localizare pe care o propun. În plus, combinaţia de tradiţie locală şi de tradiţie creştină universală – adică multitudinea de precedente de prestigiu care pot fi invocate - face din revizitarea inventivă, experimentală a trecutului o întreprindere de durată lungă, menită a ne ţine ocupaţi până la a doua venire.